Duminica, fetele de la Amicus fac mâncare şi o aşază în caserole de plastic. Apoi, mergem toţi la Gară, o împărţim şi ne ducem unde ştim că ne aşteaptă deja…sub pod, pe la piaţă. Evelina a primit o invitaţie interesantă de la un băiat din grupul lor - oamenii străzii – „Vino să îţi arăt unde stau!” Pentru a-i câştiga încrederea, s-a dus la „vilă” – o casă părăsită unde, îngrămădiţi de frig, împodobiţi de mizerie, se strâng oameni mari şi copii prea mici, unde vântul nu se ceartă cu prea multe geamuri, iar belşugul n-a binevoit să zăbovească. Nu trebuie să vă spun prea multe ca să vă imaginaţi „conacul”…La ieşire, băiatul a condus-o parcă special pentru a exclama sincer, chiar entuziasmat: „Stau bine, nu?”
Cu ce să îmi încep surprinderea?
Cât de mult pot fi anesteziate aşteptările unui tânăr, în nu foarte mulţi ani de viaţă, pentru a afirma că o casă dărăpănată este „bine”? Cât de multă putere poţi avea să priveşti calm la ceea ce poate fi mai rău şi să accepţi senin că situaţia ta, prin comparaţie, este „bună”?
De unde vine imboldul de a împărtăşi viaţa ta cu cel care te hrăneşte?
Câtă inconştienţă pentru a crede că el o poate clasifica drept „bună”? Cât de mult poţi închide ochii la hainele lui curate, la banii pe care îi are de cheltuială, la maşinile luxoase de pe stradă, la căldura din casele luminate cald de lumina unui pom de Crăciun, la ceea ce e mult peste ce ai tu, pentru a părea că e „bine” aşa cum este acum?
Când ai încetat să doreşti „mai bun” şi de ce?
Acum, că mi-am terminat întrebările pentru el, aş avea măcar una pentru mine…
Când am spus ultima dată „stau bine”?
N-am spus niciodată că stau bine la cămăşi, pantofi, gigahertzi, gigabytes, bani în portofel, număr de camere, parfumuri, zile de vacanţă. Niciodată nu mi-au fost suficiente, niciodată nu le-am preţuit acum, fără a jindui la şi mai mult…
Dar am spus-o de câteva ori bune însă…Mi-am spus, în şoaptă poate, că stau bine la numărul de fapte bune duminică seara (fusesem la oamenii străzii…). Mai mereu stau foarte bine…la imagine. La câte ştiu (mai ales faţă de alţii). La cum ştiu (superioritatea analizei mele). La disputele de idei (eu am în general dreptate). La ceea ce promit prin însăşi făptura mea. Şi, în câteva domenii (ceea ce aş putea oferi oamenilor, ceea ce înseamnă Dumnezeu în viaţa mea), merg eu cu mine pe holul dărăpănat şi ne prefacem amândoi că „stăm foarte bine”, deşi în realitate ne-am pierdut de mult buletinul prin gunoaie.
Binele e atât de personal…dar aşa îmi vine să mă duc şi eu acasă cu băiatul străzilor, să îmi arate tot ce are el şi să mă întrebe sincer la plecare: Stau bine, nu?
